Ploua demential. Soarele isi cresta umbra printre randurile de nori, dar ei nu-i pasa. Sufletul ii era mototolit de orgoliul prostesc. Il alungase…singurul ei copil era acum doar o fantoma ce ii bantuia gandurile. Nu stia ce sa faca, cum sa se apere de proprii demoni ce-i devorau inima. Si ia venit o idee: ce ar fi daca….s-ar sinucide?

Totul era pregatit si in plus, nu mai avea pentru ce sa traiasca. De cand se stia fusese o femeie singura. Parintii au abandonat-o pe cand avea doar 5 ani, iar orfelinatele i-au oferit de-a lungul anilor doar singuratate.

Se gandise mult si isi facuse un plan. Timp de o luna avea sa-si indeplineasca cele mai aprinse dorinte si apoi avea sa-si curme viata. Planuia ca totul sa se intample intr-o dupa amiaza, cand soarele se pregatea sa apuna. Casa ei era situata la marginea orasului. Era o casa alba cu 2 etaje, 5 camere spatioase si o peluza splendida, cu iarba extrem de verde inlantuita de un gard alb, de marime medie. Cei doi copaci din fata casei, sustineau parca intregul peisaj.

Casa era un cadou. Un cadou de la stra-stra-strabunica sa. Dupa ce a implinit 18 ani, un avocat subtirel si usor timid isi facuse aparitia, chiar in momentul plecarii ei din orfelinat. Acesta ii schimbase viata pentru totdeauna: mostenise o suma frumusica de bani si aceasta casa. Inca nu stia exact cum de a gasit-o sau nu stia de ce fusese abandonata din moment ce familia ei parea a fi bogata.

Adevarul este ca la varsta de 5 ani, parintii ei murisera intr-un stupid accident de masina, iar bunicii, incapabili s-o ingrijeasca au trimis-o la un orfelinat…..dar ea nu aflase acest lucru decat in ziua cand devenise majora…..si astfel se simtise si mai singura si mai trista. Avusese o mama si un tata, care o iubeau, dar care au murit prea repede ca ea sa afle acest lucru.

Acum avea 37 de ani. Lucra la o editura si avea succes, mai putin in viata sentimentala. Inca de cand plecase de la orfelinat si se mutase in casa aceea ghinioanele nu au incetat s-o invaluie. Primul ei prieten, se dovedise a fi un total idiot care o inselase de fiecare data cand avea ocazia. Relatia a durat 1 an si jumatate. Apoi, cu sufletul amortit si-a indreptat atentia catre un om mai in varsta, dar care venea cu un mare bagaj emotional : divortat, 2 copii si multi, multi bani, deci si un caracter autoritar, cu care ea nu se putea obisnui.

Deja la 20 de ani avea experienta uneia de 40. Se simtea cumva tintuita in casa aceea. Pana cand l-a intalnit pe el: frumos, inteligent, capabil s-o inteleaga si s-o iubeasca asa cum e ea. In 3 luni el se muta la ea, iar serile in casa alba nu mai pareau atat de reci. Atmosfera se destinsese iar iubirea lor accentua culoarea si frumusetea casei. Totul era perfect. Si lunile au trecut, iar dragostea lor crestea. In dimineata zilei ei de nastere, ea se simtea rau. Avea greturi si ameteli. Avea 21 de ani si se plimba cu un test de sarcina prin casa. In 5 minute viitorul ei s-a schimbat. Era insarcinata. Era tanara si avea tot viitorul in fata. El…era in culmea fericirii, cel putin asa parea. Lunile treceau atat de repede si burtica i se marea considerabil. Avand mai putin de o luna inainte de a naste, el s-a dus sa cumpere un patut care sa se potriveasca de minune in camera bebelusului. Orele treceau, telefonul ii era inchis, iar el nu dadea nici un semn de viata. Ii sunase toti prietenii, nimeni nu-i spunea nimic precis. Si astfel s-a trezit o luna mai tarziu cu un frumos baietel in brate. Camera lui era perfecta: albastrul cerului se imbina de minune cu galbenul soarelui, mocheta verde masca nenumaratele jucarii cumparate in graba, iar perdeluta alba se misca usor,usor fiind supusa vantului.

Fereastra era deschisa. Aerul cald, de vara intra putin cate putin in timp ce bebelusul isi facea somnul. Ea era jos, in bucatarie. Linistea ii dadea de gandit. Oare asa va fi de acum incolo viata ei? Avea multe intrebari, cea mai mare si mai dureroasa fiind: de ce a plecat el? De i-a abandonat pe amandoi? De ce baietelul ei nu merita sa aiba un tata? Desi se simtea extrem de singura ( sentiment arhi cunoscut ) si-a jurat atunci, cu mainile in detergent de vase, intr- o zi de vara pe la apus, ca nu-si va parasi copilul niciodata.

Timp de 5 ani viata ei era exacta. Facea aceleasi lucruri in fiecare zi, singura bucurie fiind un baietel frumos ce semana cu tatal fugitiv.

Copilul se dezvolta extrem de bine, era foarte inteligent si isi iubea mamica foarte mult.

Acum….la cei 37 de ani, pustiul avea 16 ani. Devenise un mic alcoolic, liceul il influenta negativ, notele erau din ce in ce mai mici, iar drogurile nu-i erau tocmai straine. Lipsa unui tata se identifica acum perfect cu ce ajunsese lumina ochilor ei.

Intr-o dupa amiaza, cand se afla in vacanta de Pasti, pustiul venise acasa impreuna cu cativa amici. Camera, candva un mini paradis, ajunsese zdrobita sub posterele violente, calculatorul ce trona langa pat si televizorul ce mereu era la maxim. De cate ori trecea prin fata camerei lui, ea parea devastata.

Dupa nenumarate certuri, ea nu a mai suportat durerea de a i se reprosa lipsa unui tata si i-a dat 2 alternative: fie pleaca si uita ca ea exista, fie devine un baiat responsabil. El, sub influenta drogurilor isi alesese singur drumul si fara sa se uite in urma a trantit usa de la intrare.

Ea era acum, dupa 16 ani, aceeasi fetita naiva ce candva iubea nebuneste. Era pe jos, in mijlocul sufrageriei, uitandu-se la poze cu bebelusul acela micut pe care 9 luni de zile il tinuse sub protectia ei….si plangea, lacrimile I se mareau, inima ii murea incet incet. Singura fiinta importanta pentru ea plecase pe usa aceea nenorocita, pe care plecase si iubitul ei. Era aceeasi poveste, doar ca sufletul ei deja nu mai rezista.

Si asa a hotarat ca cel mai bine este sa-si ia viata. Fiul ei, lumina ochilor ei era cine stie pe unde…..ea il alungase….nu mai putea face nimic. Si afara tot ploua….torential cu stropi atat de mari incat pareau a fi bucati rupte din ea.

A doua zi isi luase un bilet de avion. Destinatia: Austria. Il luase la nimereala caci nu-I pasa unde s-ar duce….tot ce vroia era sa faca un pas inainte, dar nu a putut pleca. Primise un telefon. Era chemata sa identifice un cadavru, posibil pustiul ei. Lumea ii era derutata…..s-a prabusit pe podea.

Peste cateva zile avea loc inmormantarea. Cu o durere de nedescris in suflet s-a indreptat catre casa. Casa aceea alba…..atat de frumoasa si totusi atat de trista. Desi nu recunostea, ea era frumoasa…..era extrem de frumoasa, dar incet si sigur murea pe dinauntru. Se stingea cu fiecare clipa care trecea.

Se facuse noapte. S-a intins pe pat si a incercat sa adoarma, cand a auzit o voce. Venea din camera copilului. Nedumerita, s-a trezit si s-a dus sa vada ce este. A deschis usa incet si totul revenise la normal: posterele disparusera, computerul era doar o amintire, iar geamul deschis gonea perdeluta alba ce candva intregea camera aceea frumoasa atat de frumoasa. Nu stia ce sa zica…..nu stia ce sa faca. Nu stia daca viseaza sau e adevarat. Auzi un scancet de copil. Se uita in patutul bebelusului si acolo era….copilul ei, baietelul pe care il pierduse, era cumva, iarasi mic si iarasi neajutorat….era iarasi al ei….numai al ei. Ceva in ea ardea…..sa fi fost bucuria revederii sau sa fi fost regretele ce nu-i dadeau pace.

S-a trezit dimineata cu un gust amar. Visul o afectase profund. Nu stia ce sa creada sau ce sa faca. Semana din ce in ce in mai mult cu ea cand avea doar 18 ani si pasea pentru prima oara in aceasta casa. Desi pana la acea varsta ea fusese mai mult singura, cel putin avea amici….se simtea cat de cat fericita. Dar cand a intrat in casa alba de la marginea orasului, parca ii murise sufletul. Era ca si cum casa se hranea cu bucuria ei.

S-a dus in camera copilului…..s-a asezat langa patut si a murit. Casa alba de la marginea orasului nu mai avea cum sa traiasca….nu mai avea putere si nici forta sa mai reziste. Casa exista doar daca exista si o persoana a carei energii s-o absoarba. La cei 18 ani, ea parea a fi canditata ideala….nu fusese niciodata vorba de o stra-stra-strabunica….casa doar vroia sa prinda viata. Ii era dor de apusurile de soare, de peluza tunsa perfect, de gardul alb si de copacii din fata casei. Ii era dor de viata din ea….si o data la fiecare 100 de ani casa trebuie si vrea sa traiasca….chiar daca asta inseamna sa omoare si sa zbuciume sufletele oamenilor.

Ea s-a nascut, a trait si a murit orfana. Casa i-a modelat inima si mintea.

In sinea sa, ea mereu a fost o biata iluzie in imensitatea unei lumi ascunsa intr-o casa.