…….

            Dupa inmormantare, Alexandra nu mai era aceeasi. Spunea ca ea il vede pe Cristi…ca el este mereu cu ea. Atat Clara cat si parintii si prietenii isi faceau griji pentru sanatatea ei.

            Din fata aceea plina de viata, ramasese doar o amintire. Buzele ce candva ii erau rosii, acum erau palide, ochii erau cuprinsi de lacrimi la fiecare poza ce o vedea cu ei doi, la fiecare lucru de al lui. Pentru un timp, Clara s-a mutat la ea, ca sa o ajute sa treaca peste si incetul cu incetul isi revenise. Incepuse sa zambeasca si sa prinda aripi iar.

            Era vara din nou si totul ii amintea de el. Intr-o zi facand curat prin apartamentul ce candva era al lor, a gasit o cutie plina de seringi si pastile. Erau de toate….le lua pe toate. Clara vazand-o i-a luat cutia din mana.

- Ce-i cu astea aici?

- Alex…stii de ce m-am despartit atat de usor de Cristi?

- Nu…adica mi-a spus cate ceva, dar nimic concret.

- Ei bine, se droga. Totul incepuse din nevoie de energie. Era prea solicitanta viata la facultate si cativa colegi i-au dat cate o doza azi, o doza maine si incetul cu incetul a devenit dependent. Mai ales de cocaina.

- Nu-mi vine sa cred. ( si Alex se prabusise pe pat ).

- Este adevarat….de asta ne vedeam si vorbeam. Incercam sa-l fac sa se gandeasca bine la ceea ce face. La cat rau poate sa-ti faca si tie….imi spunea deseori cat de mult te iubeste si cat ar vrea sa-ti zica de acest viciu teribil, dar dependenta nu-l lasa. Vroia sa-si faca o viata cu tine….visa multe alaturi de tine. Eu recunosc, nu l-am iubit mai mult decat iubesti un frate…era o relatie ce mergea in virtutea inertiei, dar cu tine era fericit si extrem de iubit. Si crede-ma l-am rugat de atatea ori sa se lase.

            Dupa ce afla adevarul Alex ii ceru Clarei s-o lase singura. Inchise usa bine si se duse in baie. Isi dadu drumu la apa si isi aprinse o tigara. Se baga in cada asa imbracata cum era…pe masura ce fuma isi amintea de fiecare clipa petrecuta cu Cristi. De fiecare atingere, sarut, mangaiere…de fiecare data cand facusera dragoste…credea ca il cunoaste atat de bine si totusi se culca cu un strain in fiecare seara.

            Pornise pe drumul vietii cu un inceput gresit. Trase ultimul fum si o stinse. Se baga in apa, iar rimelul i se prelingea pe obraji, parul buclat si roscat se inmuia adanc in spuma alba, doar rujul rosu de pe buze ramasese intact. Deschisese ochii si asteapta sa moara. Plangea si se ineca in singurul ei refugiu.

            Deodata se trezi la realitate….se ridica din cada si se sterse incet. Lua de pe pat cutia cu seringi si cauta printre zecile de pungi. Inghiti cateva pastile, se usca , se aranja si in sevrajul produs….iesi afara.

            Era vara si era cald, iar soarele ardea mai tare ca nicioadata. Parul ei frumos stralucea, iar ochii ii erau mai pierduti ca nicioadata. Tocurile i se intepenisera iar in asfaltul moale. Vrand sa treaca strada, un camion a lovit-o aproape mortal.

            Era un miracol ca a supravietuit. Doctorii nu-i mai dadeau nici o sansa. Si cu toate astea ea a trait. Dar cu ce pret, cand accidentul a desfigurat-o si pe ea? Din frumoasa faptura cu ochii de culoarea mierii, cu buzele rosii si parul cret si roscovan ramasesera doar o pereche de buze si doi ochi pierduti.

            Accidentul o innebunise. Sau poate ca pierderea lui? Nimeni nu va sti vreodata cum marea ei iubire s-a transformat intr-o adevarata nebunie.

……

La cateva zile dupa intalnirea lor, Cristi si Alexandra devenisera un cuplu. Cristi si Clara se despartisera pe cale amiabila si totul era perfect. Se plimbau ca doi indragostiti, faceau poze , erau nedespartiti.

            La putin timp s-au mutat impreuna, Alexandra a intrat la o facultate si si-a gasit un loc de munca., iar Cristi era ocupat cu medicina, dar desi erau ocupati mereu isi faceau timp unul pentru altul.

            Intr-o zi cand era la servici, Alexandra primeste un telefon. Era Clara care ii spusese ca Cristi a fost implicat intr-un grav accident de masina si ca se afla in coma la spital. A plecat in graba catre spital. Nedumerita ea isi punea mii de intrebari, dar cea mai proeminenta era: Ce cauta cu Clara ? Nu se despartisera? O mintisera atata timp?

            Adevarul era ca, Cristi era un tip foarte comod, care foarte rar se dezobisnuia de tabieturile lui, iar unul dintre ele era s-o vada pe Clara saptamanal la o cafea si sa discute nimicuri. Totul era doar o amicitie, dar pe care Alexandra a dus-o la extreme.

In sala de asteptare, Alex plangea si se simtea tradata. La un moment data pare medicul de garda:

            - Buna ziua…rude ale pacientului Popa Cristi?

            - Da…eu sunt prietena lui…(spuse Alexandra cu jumatate de gura)

            - Din pacate pacientul este in stare grava, deocamdata nu va pot spune mai multe.

            - Pot sa-l vad macar?

            - Da…dar trebuie sa va avertizez ca s-ar putea sa va socheze…..stiti a fost desfigurat.

Alexandra intra in salon si il vede. Lacrimile ii acopereau fata. Cristi era de nerecunoscut. Alex se aseza langa el si il stranse tare de mana. Vroia sa simta ca ea este langa el si ca va fi mereu.

Peste putin timp, ea a adormit pe scaunul de acolo, tinandu-l pe Cristi de mana. La un moment dat, a avut o tresarire. Mana lui o strangea . Se trezise si se uita la ea. Din el mai recunosteai doar ochii, caci in rest totul era distrus.

Cu ochii mari si plini de lacrimi, Cristi i-a spus:

            - Iarta-ma!….Mereu te-am iubit si te voi iubi….

Si inchise ochii pentru totdeauna…

…..

La cateva zile dupa intamplarea din curtea liceului, Alexandra primeste un telefon. Era Cristi.

-         Alex, buna! Cristi sunt. Ai 2 minute libere?

-         Buna…( murmura Alexandra ) da, spune-mi.

-         Uite, te-am sunat ca sa te intreb daca ai astazi timp sa ne vedem la o cafea. Sa zic un 1 juma la Romana?

-         Pff…m-ai luat pe nepregatite. Da…

-         Bine, atunci ne vedem la coloane la 1 juma.

-         Pa.

-         Pa…

Alexandra se blocase. Nu stia ce sa creada. De ce tocmai acum Cristi vroia s-o vada? De ce i-a spus imediat da, cand stie foarte bine ca nu are nici o sansa in fata Clarei? Si cu toate astea….Alexandra incepea sa se pregateasca. Isi dadu drumul la apa in cada si isi aprinse o tigara. Statea in cada plina de spuma, cu o tigara in varful gurii si cu un mare semn de intrebare asupra intalnirii ce o macina adanc. Se gandea la ea ca la o femeie singura. Abia iesita de pe bancile scolii, vroia sa-si traiasca viata, dar cu toate astea dragostea ei pentru Cristi era mai presus de toate. Inca spera.

Se aranja cum stia ea mai bine. Fata ei neteda, alba atinsa de rujul rosu aprins se completa perfect cu buclele roscovane ce-i cadeau agale.

Isi lua pe ea un maieu finut si o fustita scurta ce-i puneau coapsele in evidenta si picioarele lungi. Desi ea nu se credea frumoasa, era pur si simplu extraordinara.

Se privea in oglinda ore intregi cand isi dadu seama ca intarziase.

Dar Cristi o astepta cuminte la coloane. Cand il vazu, parca i se taiasera picioarele. Era mai atragator ca niciodata.

-         Buna Alexandra ( si o saruta pe obraz ) esti foarte frumoasa azi !

-         Ma faci sa ma inrosesc…multumesc.

-         Deci unde ai vrea sa mergem? ( spuse Cristi pierdut in ochii ei de culoarea mierii )

-         Pai….presupun ca la o cafea nu?

-         Aaa…da…ce tampit sunt…desigur.

Dupa ce au mers pe jos pana pe Lipscani, au gasit o cafenea cocheta si au intrat in ea. Spre suprinderea lor era goala. S-au asezat la o masa langa un geam si pret de cateva minute se uitau unu la celalalt.

Intr-un final au inceput sa discute multe si marunte. Parca se stiau de o viata si totusi pe Alexandra o intriga  cum de s-au intalnit. In cele din urma il intreba:

-         Cristi, ce facem noi aici?

-         Adica?

-         Adica…..nu mai esti cu Clara?

-         Pai….stii, relatia dintre mine si ea a fost mereu doar o chestie de timp. Eram amandoi in aceeasi clasa, ne uneau multi ani ca si colegi de banca si in momentul respectiv am ales amandoi o relatie comoda. Dar nu cred ca am iubit-o vreodata. Pe cand cu tine…ma simt liber, ma simt eu in toata puterea cuvantului. Tu imi aduci aminte de copilaria mea, imi aduci aminte de copilul din mine…de ceea ce eram candva. Intelegi acum ce facem noi aici?

-         Daaa….adevarul este ca te iubesc Cristi. Te-am iubit de prima oara cand te-am vazut la liceu si pur si simplu nu mi te-am putut scoate niciodata din minte. In orice baiat te vedeam pe tine.

-         Si de ce nu ai zis nimic?

-         Sa zic ceva?…..stii…de multe ori am incercat, dar de fiecare data erai cu altcineva….si in momentul cand ma hotarasem sa-ti zic, te-ai afisat cu Clara si de atunci mi-am zis ca nu mai are nici un rost, desi te iubeam nebuneste.

Si atunci, in mirosul de cafea si de tigari aromate, cafeneaua fusese martorul primului lor sarut. Un sarut pasional, care peste cateva ceasuri s-a sfarsit in patul lui Cristi.

Ea isi daruise o data cu trupul si inima, iar printre asternuturi s-au regasit dupa atata timp doi oameni indragostiti, despartiti de ani si prieteni falsi. Erau in paradisul lor.

 Au savurat magia iubirii, si-au satisfacut fiecare pofta si la apus cand deja erau osteniti si-au aprins o tigara si ea statea pe pieptul lui lasandu-se purtata intr-un oftat lung.

 Buze rosii

Era o zi de vara linistita. Soarele ardea dogoritor, iar tocurile ii intrau in asfaltul mult prea fierbinte.

Alexandra era imbracata cu o rochita subtire de vara, scurta si avea niste sandale rosii cu un toc ce o scoteau in evidenta. Cu parul ei roscat, buclat si cu buzele de un rosu aprins, atragea nenumarate priviri, doar a lui ramanea intacta la jocul de baschet din curtea fostului lor liceu. Ea abia terminase clasa a 12a, el era student in anul 2 la Medicina, dar revenea in curtea copilariei lui. Se cunosteau din vedere si s-au intalnit intamplator la cateva chefuri.

El se numea Cristi si era marea ei dragoste. Cel putin asa credea, caci de fiecare data cand il vedea inima i-o lua razna si ii batea la o intensitate mai mare. In caldura insuportabila ea il astepta sa termine meciul de baschet pentru a-i adresa doua vorbe pe repede inainte. El, traspirat tot, abia mai vedea in zare, doar parul ei si tocurile rosii  bine infipte in asfalt ii faceau cu ochiul.

- Buna, Alex ce mai faci? Ce cauti aici pe caldura asta infernala?

- Eram in trecere, ma duc la cineva in vizita si am zis sa te salut. Parca au trecut ani de cand n-am mai vorbit.

- Ehh….da asa e, dar si tu ai fost ocupata cu bacul, si eu cu facultatea. De Mihai ai mai auzit ceva?

- Pai nu….de cand am terminat cu examenele nu prea am mai vorbit cu nimeni din liceu.

- Aha

- Crezi ca am putea sa…. (si chiar cand sa-i spuna daca s-ar putea intalni intentionat, la o adevarata intalnire) o voce de fata ii strivi toata increderea in ea.

Era Clara, prietena lui Cristi, pe care toata lumea o adora pur si simplu. Era o fata inalta la vreo 1,70, ochi albastri, cu parul blond si cu niste forme mai mult decat “apetisante”.

- Cristi, mai mergem azi acasa ca deja mor de cald!

- Da, draga mergem. Nu o saluti pe Alexandra?

- Aaaa….buna….

- Buna Clara, spuse Alexandra cu jumatate de gura, furia si gelozia facandu-si aparitia.

- Pai, Alex noi am plecat…mai vorbim noi. Cauta-ma!

            Si atunci inima ii batea din nou mai tare. Ia spus “ cauta-ma!”. Era o dovada incontestabila ca poate si el ar vrea s-o mai vada. Speranta si dragostea ce i-o purta ii dadeau aripi.

Partea II va fi publicata vineri (14.11.08). Speram sa urmariti in continuare…

“Cand frigul ma ingheata
Tu esti cel ce ma dezgheata
Tu esti vantul dintre stele,
Iar eu ma numar printre ele.

Cand ma atingi ma pierd usor
Sarutandu-te cu spor si iubindu-te de zor
Simt acea perfecta stare de bine
Caci tu esti mereu cu mine.”

Sa vedem acum cum stau Vezi Stereo, Un Zambet, Lucky, Dheo, EuSmiley si cine mai vrea sa compuna

Ma trezesc de dimineata si o umbra ma dezveleste. Ma duc sa ma spal pe fata, umbra imi da un prosop. La cafeluta imi aprind o tigara, iar umbra sta si se uita la mine. Ea face tot ce trebuie corect. Din postura ei, eu sunt intrusul, viciul vietii ei. Cum s-o conving ca ea traieste de pe urma existentei mele? Nu am cum…ne-am nascut in aceeasi zi si suntem legate pe vecie.

Cand ma gandesc la copilarie pe ea n-o vad. Imi apare in oglinda si imi zambeste. Atunci nu era nevoie sa aiba grija de mine, eram inocenta. Raul lumii nu ma atingea in nici un fel.

Acum, cand timpul a trecut si anii maturitatii bat incet incet…umbra imi devine simbolul pacii mele interioare. Incearca sa ma faca sa reduc viciile si sa traiesc ca la 5 ani. Fara nici o grija de viitor, fara ganduri aiurea. Este imposibil….si i-am spus-o de atatea ori.

Ma pierd in atatea memorii incat au ajuns sa-mi fie prieteni. Lumea din jur a ajuns sa ma faca inerta la tot.

Am un drum in viata. Bun sau rau eu il las sa-si faca demersul. Daca e sa fi invatat ceva din amalgamul vietii dezorientate, am invatat ca nu toti iti sunt prieteni, ca nu tot ce e roz e si vesel, ca nu ziua de maine conteaza ci ziua de azi, ca in fiecare moment inveti un lucru nou si cel mai important, am descoperit ca iubirea adevarata nu apare decat o singura data in viata. Probabil din cauza asta, umbra incearca sa ma protejeze, sa-mi protejeze viata.

Umbra mea traieste o prea frumoasa poveste de iubire si asta fiindca eu iubesc un om mai mult decat orice. Este o iubire totala, de data asta mi-am dat sufletul complet si ma simt bine, as putea spune ca sunt o femeie implinita.

Si in umila mea parere cred ca asta este drumul meu in viata, caci de cand si umbra si-a gasit perechea in umbra lui, ea iubeste si e bucuroasa. Umbra mea a uitat de mine in momentul cand a aparut cel care imi ghideaza viata prin actiuni, vorbe si sentimente.

Cuvantul ghideaza are un cu totul alt sens acum. Are sensul de putere absoluta, de iubire ca’n povesti, de o eternitate in care am sa te iubesc.

Se simtea atat de vie si atat de implinita, cum nu fusese niciodata. Stia ca el e responsabil de tot ce i se intampla. El ajunsese sa fie o intreaga viata pentru ea. O evadare din cotidian. Un basm contemporan ilustrat in inima amandurora. Jumatate era la ea si jumatate era la el….cel putin asta era planul. Dar el nu stia, ca ea nu mai avea nici o jumatate…ca el le avea pe amandoua. Fiindca, ea a vrut asa.

Dragostea pentru el o atinsese intr-o zi de vara. Ea nu credea pana atunci in dragoste la prima vedere si totusi cineva a facut-o sa creada. Era fericita. Zambea din nimicuri. Dar ii era teama. Teama ca l-ar putea pierde. Niciodata nu mai spusese “te iubesc” si sa insemne atat de mult. La fiecare “te iubesc” spus, ea se daruia si mai mult si mai mult, iar dragostea ei crestea vazand cu ochii.

El era lumea ei. Si o stia chiar din acea prima zi. Stia ca il iubise de mult timp….stia ca se gandise de nenumarate ori la zambetul lui, la gropite, dar mereu i-a fost frica….daca nu era destul de buna pentru el….si totusi intr-o zi a inceput sa-i scrie iar si totul se schimba.

O iubire ca a lor nu se mai vazuse de mult. Era ceva atat de plin, de mult si de satisfacator, incat nici ei nu stiau exact cat li s-a extins iubirea in suflete.

Ea, desi pana atunci era o fiinta egoista, el a schimbat-o. I-a aratat ce inseamna sa imparti, sa spui da sau nu, sa te joci, sa te bucuri si sa traiesti o clipa pentru o eternitate. Lumea ei era alcatuita dintr-un soare mereu pe cer, plin de raze multicolore ce se reflecta ca si un curcubeu pe valurile marii. Caci in visul ei….el si ea locuiau intr-o casa, alba cu acoperis negru si cu geamuri mari. Geamurile aveau tocurile albastre si se imbinau perfect cu florile din ghivece. Casa era situata pe un deal, iar cand soarele apunea, peisajul era ireal. In curtea imensa erau 3 copaci ( intre 2 era o legatura primordiala legata de un hamac ), un leagan si un balansoar. De la etaj se vedea perfect marea cum se intalneste cu stanca. Se izbea usor cat s-o auzi si apoi pleca in tinuturile ei. Ea iubea marea, iubea mirosul de apa sarata si valurile si spuma si pietrisul care o conducea spre intalnirea cu prietena ei.

Casa lor nu se gasea pe nici o harta. Doar ei doi puteau veni aici si asta doar daca iubirea lor se pastra la fel de mare, deoarece la temelia casei au pus cel mai iscoditor, bun, dramatic si neinteles ingredient : iubirea.

Ei ii placea sa se retraga aici. Se simtea linistita, in lumea ei si a lui. Stia ca lumea nu ar putea sa-I inteleaga, stia ca unii ar putea fi gelosi pe iubirea lor, stia ca nu poate ramane aici pentru o vesnicie, dar ii era frica sa plece din casa aceea.

Intr-o seara, cand stateau si se uitau la focul ce ardea mocnit in semineu, el a intrebat-o: “ce ar fi daca am ramane aici pentru o vesnicie?”. Ea a stat, s-a gandit la parinti, la prieteni si apoi s-a uitat in ochii lui. Si atunci a inteles, ca el are puterea de a o face fericita, ea isi dorea aceasta fericire, marea si camera lor. Stia ca daca s-ar intoarce, ar fi iar probleme si iar certuri. Si s-au hotarat sa ramana la casa de pe deal.

Anii au trecut, iar ei nu incetau sa zambeasca. Se iubeau atat de mult si dragostea lor nu contenea sa creasca. La putin timp in viata lor a aparut o fetita. Era frumoasa si era atat de mica si gingasa.

In timp ce fetita crestea, el a inceput sa se gandeasca. Lumea aceasta era pentru el si ea. Fetita s-ar putea sa nu fie fericita aici. El credea ca este timpul sa se intoarca.

Cand i-a spus vestea ei, a inceput o adevarata discutie. Ea credea ca el nu o mai iubeste si s-a impotrivit plecarii lor de acolo. El a incercat s-o convinga, dar nu a reusit.

Intr-o seara de vara, pe cand fetita implinea 5 ani, ei au remarcat ceva. Ceva nu era in regula. Ei nu imbatraneau deloc, iar fetita lor, bondocul de fericire nu se simtea prea bine. Ei erau langa patutul ei si nu stiau ce sa-I faca. La un moment dat, cand ea adormise, fetita s-a trezit. El era in culmea fericirii, dar fetita i-a spus: “tati, trebuie sa plec, lumea asta nu este si lumea mea….te iubesc, tati”…si inainte ca el sa mai zica ceva, fetita s-a aplecat asupra mamei dandu-i un sarut pe obraz si s-a stins.

Tristetea ei nu avea cuvinte. El nu-I spusese niciodata ultimele vorbe ale fetitei. Timpul trecea si ea isi mai revenise. El avusese grija de acest lucru. Apoi, la scurt timp ea avusese un vis. Era fetita care o chema la ea. Se trezise speriata.

Zilele acelea de toamna erau tot mai ciudate.

Ea era insarcinata din nou. De data aceasta facuse un frumos baietel cu ochi albastri si par blond. Era o minunatie de copil. El il iubea atat de mult incat nu ar fi suportat pierderea lui.

Pe cand, bebelusul dormea in patutul lui, el i-a spus ei ca trebuie sa plece. Ca altfel va muri si acest copil. Ca atat casa cat si lumea lor, era intr-adevar doar a lor, iar copii nu rezistau aici. Ei ii era frica sa se intoarca. Trecusera prea multi ani. Intorcandu-se ea imbatranea si nu vroia ca el s-o vada asa. Numai la auzul vorbelor :”hai sa ne intoarcem, e spre binele lui“, ea innebunea.

Timpul trecea, si el isi iubea din ce in ce mai tare copilul. Nu suporta durerea. Era pus sa aleaga: ea, cea pe care o adora teribil sau el, mica lui comoara? A incercat s-o convinga, s-a rugat de ea in genunchi, incepuse sa planga. Ea parca nu-l vedea….era rece si distanta. In seara respectiva, el s-a trezit, a luat copilul si a plecat.

Dimineata a tipat si a izbucnit in lacrimi. Stia ca el avea dreptate, si ea isi iubea baietulul, la fel de mult cum isi iubea si fetita. Stia ca gresise, dar teama ca iubirea lor se sfarsea o ingheta. Stia ca el era inceputul…..el i-a fost si sfarsitul. La putin timp dupa plecarea lui, ea s-a dus intr-o noapte pe plaja si mergea agale catre mare. A intrat usor, cu frica, dar altceva nu-I mai ramasese de facut. Fara el, lumea era plina de valuri. Si s-a lasat dusa de unul dintre ele….departe in inima unei mari reci.

Casa acum era goala. Niste jucarii imprastiate in sufragerie. Patul lor era nefacut, sertarul ei era deschis.

El se intorsese. Fara copil. La putin timp dupa ce ajunsese inapoi, copilul a fost accidentat grav de o masina. Murise la doar cateva ore. El distrus, inca o iubea, si se gandea ca ea trebuie sa-l fi asteptat.

Cand a vazut casa si apoi pasii ei care duceau catre mare, si-a dat seama de ce facuse. Ucisese fara sa-si dea seama, unica lui iubire. El era vinovat de tot. Nu-I oferise siguranta aceea, i-a fost frica sa se intoarca in lumea reala si sa aiba grija de ea. In fond, el era cel care ii spusese sa ramana acolo.

S-a asezat pe pat, pe locul unde dormea ea. Ii luase o bluza si o miroasea. Parfumul ei era inca prezent. Statea chircit pe pat cu bluza in brate. Parca o auzea….ii auzea rasul, ii simtea sarutul si ii miroasea parul. Era prea trist…prea trist ca sa remarce ca ea ii daduse lui sufletul ei. El nu putea sa moara. El trebuia sa traiasca in continuare cu durerea pierderii ei pana in ziua cand n-o va mai iubi. Si atunci si-a dat seama. Copii nu puteau trai prea mult deoarece nu aveau suflet. Ea desi isi iubea copii, tot mai tare il iubea p el. Si iubirea ei pentru copii nu se manifesta, deoarece, ea nu mai avea suflet. Doar el.

Ea facuse sacrificiul suprem.

El nu putea. A iubit-o atat de mult incat si astazi el mai traieste. Si va mai trai multi ani de acum incolo, caci iubirea lui nu va muri niciodata, iar sufletul ei ii va tine companie vesnic sufletului lui.

Totul era pregatit si in plus, nu mai avea pentru ce sa traiasca. De cand se stia fusese o femeie singura. Parintii au abandonat-o pe cand avea doar 5 ani, iar orfelinatele i-au oferit de-a lungul anilor doar singuratate.

Se gandise mult si isi facuse un plan. Timp de o luna avea sa-si indeplineasca cele mai aprinse dorinte si apoi avea sa-si curme viata. Planuia ca totul sa se intample intr-o dupa amiaza, cand soarele se pregatea sa apuna. Casa ei era situata la marginea orasului. Era o casa alba cu 2 etaje, 5 camere spatioase si o peluza splendida, cu iarba extrem de verde inlantuita de un gard alb, de marime medie. Cei doi copaci din fata casei, sustineau parca intregul peisaj.

Casa era un cadou. Un cadou de la stra-stra-strabunica sa. Dupa ce a implinit 18 ani, un avocat subtirel si usor timid isi facuse aparitia, chiar in momentul plecarii ei din orfelinat. Acesta ii schimbase viata pentru totdeauna: mostenise o suma frumusica de bani si aceasta casa. Inca nu stia exact cum de a gasit-o sau nu stia de ce fusese abandonata din moment ce familia ei parea a fi bogata.

Adevarul este ca la varsta de 5 ani, parintii ei murisera intr-un stupid accident de masina, iar bunicii, incapabili s-o ingrijeasca au trimis-o la un orfelinat…..dar ea nu aflase acest lucru decat in ziua cand devenise majora…..si astfel se simtise si mai singura si mai trista. Avusese o mama si un tata, care o iubeau, dar care au murit prea repede ca ea sa afle acest lucru.

Acum avea 37 de ani. Lucra la o editura si avea succes, mai putin in viata sentimentala. Inca de cand plecase de la orfelinat si se mutase in casa aceea ghinioanele nu au incetat s-o invaluie. Primul ei prieten, se dovedise a fi un total idiot care o inselase de fiecare data cand avea ocazia. Relatia a durat 1 an si jumatate. Apoi, cu sufletul amortit si-a indreptat atentia catre un om mai in varsta, dar care venea cu un mare bagaj emotional : divortat, 2 copii si multi, multi bani, deci si un caracter autoritar, cu care ea nu se putea obisnui.

Deja la 20 de ani avea experienta uneia de 40. Se simtea cumva tintuita in casa aceea. Pana cand l-a intalnit pe el: frumos, inteligent, capabil s-o inteleaga si s-o iubeasca asa cum e ea. In 3 luni el se muta la ea, iar serile in casa alba nu mai pareau atat de reci. Atmosfera se destinsese iar iubirea lor accentua culoarea si frumusetea casei. Totul era perfect. Si lunile au trecut, iar dragostea lor crestea. In dimineata zilei ei de nastere, ea se simtea rau. Avea greturi si ameteli. Avea 21 de ani si se plimba cu un test de sarcina prin casa. In 5 minute viitorul ei s-a schimbat. Era insarcinata. Era tanara si avea tot viitorul in fata. El…era in culmea fericirii, cel putin asa parea. Lunile treceau atat de repede si burtica i se marea considerabil. Avand mai putin de o luna inainte de a naste, el s-a dus sa cumpere un patut care sa se potriveasca de minune in camera bebelusului. Orele treceau, telefonul ii era inchis, iar el nu dadea nici un semn de viata. Ii sunase toti prietenii, nimeni nu-i spunea nimic precis. Si astfel s-a trezit o luna mai tarziu cu un frumos baietel in brate. Camera lui era perfecta: albastrul cerului se imbina de minune cu galbenul soarelui, mocheta verde masca nenumaratele jucarii cumparate in graba, iar perdeluta alba se misca usor,usor fiind supusa vantului.

Fereastra era deschisa. Aerul cald, de vara intra putin cate putin in timp ce bebelusul isi facea somnul. Ea era jos, in bucatarie. Linistea ii dadea de gandit. Oare asa va fi de acum incolo viata ei? Avea multe intrebari, cea mai mare si mai dureroasa fiind: de ce a plecat el? De i-a abandonat pe amandoi? De ce baietelul ei nu merita sa aiba un tata? Desi se simtea extrem de singura ( sentiment arhi cunoscut ) si-a jurat atunci, cu mainile in detergent de vase, intr- o zi de vara pe la apus, ca nu-si va parasi copilul niciodata.

Timp de 5 ani viata ei era exacta. Facea aceleasi lucruri in fiecare zi, singura bucurie fiind un baietel frumos ce semana cu tatal fugitiv.

Copilul se dezvolta extrem de bine, era foarte inteligent si isi iubea mamica foarte mult.

Acum….la cei 37 de ani, pustiul avea 16 ani. Devenise un mic alcoolic, liceul il influenta negativ, notele erau din ce in ce mai mici, iar drogurile nu-i erau tocmai straine. Lipsa unui tata se identifica acum perfect cu ce ajunsese lumina ochilor ei.

Intr-o dupa amiaza, cand se afla in vacanta de Pasti, pustiul venise acasa impreuna cu cativa amici. Camera, candva un mini paradis, ajunsese zdrobita sub posterele violente, calculatorul ce trona langa pat si televizorul ce mereu era la maxim. De cate ori trecea prin fata camerei lui, ea parea devastata.

Dupa nenumarate certuri, ea nu a mai suportat durerea de a i se reprosa lipsa unui tata si i-a dat 2 alternative: fie pleaca si uita ca ea exista, fie devine un baiat responsabil. El, sub influenta drogurilor isi alesese singur drumul si fara sa se uite in urma a trantit usa de la intrare.

Ea era acum, dupa 16 ani, aceeasi fetita naiva ce candva iubea nebuneste. Era pe jos, in mijlocul sufrageriei, uitandu-se la poze cu bebelusul acela micut pe care 9 luni de zile il tinuse sub protectia ei….si plangea, lacrimile I se mareau, inima ii murea incet incet. Singura fiinta importanta pentru ea plecase pe usa aceea nenorocita, pe care plecase si iubitul ei. Era aceeasi poveste, doar ca sufletul ei deja nu mai rezista.

Si asa a hotarat ca cel mai bine este sa-si ia viata. Fiul ei, lumina ochilor ei era cine stie pe unde…..ea il alungase….nu mai putea face nimic. Si afara tot ploua….torential cu stropi atat de mari incat pareau a fi bucati rupte din ea.

A doua zi isi luase un bilet de avion. Destinatia: Austria. Il luase la nimereala caci nu-I pasa unde s-ar duce….tot ce vroia era sa faca un pas inainte, dar nu a putut pleca. Primise un telefon. Era chemata sa identifice un cadavru, posibil pustiul ei. Lumea ii era derutata…..s-a prabusit pe podea.

Peste cateva zile avea loc inmormantarea. Cu o durere de nedescris in suflet s-a indreptat catre casa. Casa aceea alba…..atat de frumoasa si totusi atat de trista. Desi nu recunostea, ea era frumoasa…..era extrem de frumoasa, dar incet si sigur murea pe dinauntru. Se stingea cu fiecare clipa care trecea.

Se facuse noapte. S-a intins pe pat si a incercat sa adoarma, cand a auzit o voce. Venea din camera copilului. Nedumerita, s-a trezit si s-a dus sa vada ce este. A deschis usa incet si totul revenise la normal: posterele disparusera, computerul era doar o amintire, iar geamul deschis gonea perdeluta alba ce candva intregea camera aceea frumoasa atat de frumoasa. Nu stia ce sa zica…..nu stia ce sa faca. Nu stia daca viseaza sau e adevarat. Auzi un scancet de copil. Se uita in patutul bebelusului si acolo era….copilul ei, baietelul pe care il pierduse, era cumva, iarasi mic si iarasi neajutorat….era iarasi al ei….numai al ei. Ceva in ea ardea…..sa fi fost bucuria revederii sau sa fi fost regretele ce nu-i dadeau pace.

S-a trezit dimineata cu un gust amar. Visul o afectase profund. Nu stia ce sa creada sau ce sa faca. Semana din ce in ce in mai mult cu ea cand avea doar 18 ani si pasea pentru prima oara in aceasta casa. Desi pana la acea varsta ea fusese mai mult singura, cel putin avea amici….se simtea cat de cat fericita. Dar cand a intrat in casa alba de la marginea orasului, parca ii murise sufletul. Era ca si cum casa se hranea cu bucuria ei.

S-a dus in camera copilului…..s-a asezat langa patut si a murit. Casa alba de la marginea orasului nu mai avea cum sa traiasca….nu mai avea putere si nici forta sa mai reziste. Casa exista doar daca exista si o persoana a carei energii s-o absoarba. La cei 18 ani, ea parea a fi canditata ideala….nu fusese niciodata vorba de o stra-stra-strabunica….casa doar vroia sa prinda viata. Ii era dor de apusurile de soare, de peluza tunsa perfect, de gardul alb si de copacii din fata casei. Ii era dor de viata din ea….si o data la fiecare 100 de ani casa trebuie si vrea sa traiasca….chiar daca asta inseamna sa omoare si sa zbuciume sufletele oamenilor.

Ea s-a nascut, a trait si a murit orfana. Casa i-a modelat inima si mintea.

In sinea sa, ea mereu a fost o biata iluzie in imensitatea unei lumi ascunsa intr-o casa.