Era inceputul ei.

Se simtea atat de vie si atat de implinita, cum nu fusese niciodata. Stia ca el e responsabil de tot ce i se intampla. El ajunsese sa fie o intreaga viata pentru ea. O evadare din cotidian. Un basm contemporan ilustrat in inima amandurora. Jumatate era la ea si jumatate era la el….cel putin asta era planul. Dar el nu stia, ca ea nu mai avea nici o jumatate…ca el le avea pe amandoua. Fiindca, ea a vrut asa.

Dragostea pentru el o atinsese intr-o zi de vara. Ea nu credea pana atunci in dragoste la prima vedere si totusi cineva a facut-o sa creada. Era fericita. Zambea din nimicuri. Dar ii era teama. Teama ca l-ar putea pierde. Niciodata nu mai spusese “te iubesc” si sa insemne atat de mult. La fiecare “te iubesc” spus, ea se daruia si mai mult si mai mult, iar dragostea ei crestea vazand cu ochii.

El era lumea ei. Si o stia chiar din acea prima zi. Stia ca il iubise de mult timp….stia ca se gandise de nenumarate ori la zambetul lui, la gropite, dar mereu i-a fost frica….daca nu era destul de buna pentru el….si totusi intr-o zi a inceput sa-i scrie iar si totul se schimba.

O iubire ca a lor nu se mai vazuse de mult. Era ceva atat de plin, de mult si de satisfacator, incat nici ei nu stiau exact cat li s-a extins iubirea in suflete.

Ea, desi pana atunci era o fiinta egoista, el a schimbat-o. I-a aratat ce inseamna sa imparti, sa spui da sau nu, sa te joci, sa te bucuri si sa traiesti o clipa pentru o eternitate. Lumea ei era alcatuita dintr-un soare mereu pe cer, plin de raze multicolore ce se reflecta ca si un curcubeu pe valurile marii. Caci in visul ei….el si ea locuiau intr-o casa, alba cu acoperis negru si cu geamuri mari. Geamurile aveau tocurile albastre si se imbinau perfect cu florile din ghivece. Casa era situata pe un deal, iar cand soarele apunea, peisajul era ireal. In curtea imensa erau 3 copaci ( intre 2 era o legatura primordiala legata de un hamac ), un leagan si un balansoar. De la etaj se vedea perfect marea cum se intalneste cu stanca. Se izbea usor cat s-o auzi si apoi pleca in tinuturile ei. Ea iubea marea, iubea mirosul de apa sarata si valurile si spuma si pietrisul care o conducea spre intalnirea cu prietena ei.

Casa lor nu se gasea pe nici o harta. Doar ei doi puteau veni aici si asta doar daca iubirea lor se pastra la fel de mare, deoarece la temelia casei au pus cel mai iscoditor, bun, dramatic si neinteles ingredient : iubirea.

Ei ii placea sa se retraga aici. Se simtea linistita, in lumea ei si a lui. Stia ca lumea nu ar putea sa-I inteleaga, stia ca unii ar putea fi gelosi pe iubirea lor, stia ca nu poate ramane aici pentru o vesnicie, dar ii era frica sa plece din casa aceea.

Intr-o seara, cand stateau si se uitau la focul ce ardea mocnit in semineu, el a intrebat-o: “ce ar fi daca am ramane aici pentru o vesnicie?”. Ea a stat, s-a gandit la parinti, la prieteni si apoi s-a uitat in ochii lui. Si atunci a inteles, ca el are puterea de a o face fericita, ea isi dorea aceasta fericire, marea si camera lor. Stia ca daca s-ar intoarce, ar fi iar probleme si iar certuri. Si s-au hotarat sa ramana la casa de pe deal.

Anii au trecut, iar ei nu incetau sa zambeasca. Se iubeau atat de mult si dragostea lor nu contenea sa creasca. La putin timp in viata lor a aparut o fetita. Era frumoasa si era atat de mica si gingasa.

In timp ce fetita crestea, el a inceput sa se gandeasca. Lumea aceasta era pentru el si ea. Fetita s-ar putea sa nu fie fericita aici. El credea ca este timpul sa se intoarca.

Cand i-a spus vestea ei, a inceput o adevarata discutie. Ea credea ca el nu o mai iubeste si s-a impotrivit plecarii lor de acolo. El a incercat s-o convinga, dar nu a reusit.

Intr-o seara de vara, pe cand fetita implinea 5 ani, ei au remarcat ceva. Ceva nu era in regula. Ei nu imbatraneau deloc, iar fetita lor, bondocul de fericire nu se simtea prea bine. Ei erau langa patutul ei si nu stiau ce sa-I faca. La un moment dat, cand ea adormise, fetita s-a trezit. El era in culmea fericirii, dar fetita i-a spus: “tati, trebuie sa plec, lumea asta nu este si lumea mea….te iubesc, tati”…si inainte ca el sa mai zica ceva, fetita s-a aplecat asupra mamei dandu-i un sarut pe obraz si s-a stins.

Tristetea ei nu avea cuvinte. El nu-I spusese niciodata ultimele vorbe ale fetitei. Timpul trecea si ea isi mai revenise. El avusese grija de acest lucru. Apoi, la scurt timp ea avusese un vis. Era fetita care o chema la ea. Se trezise speriata.

Zilele acelea de toamna erau tot mai ciudate.

Ea era insarcinata din nou. De data aceasta facuse un frumos baietel cu ochi albastri si par blond. Era o minunatie de copil. El il iubea atat de mult incat nu ar fi suportat pierderea lui.

Pe cand, bebelusul dormea in patutul lui, el i-a spus ei ca trebuie sa plece. Ca altfel va muri si acest copil. Ca atat casa cat si lumea lor, era intr-adevar doar a lor, iar copii nu rezistau aici. Ei ii era frica sa se intoarca. Trecusera prea multi ani. Intorcandu-se ea imbatranea si nu vroia ca el s-o vada asa. Numai la auzul vorbelor :”hai sa ne intoarcem, e spre binele lui“, ea innebunea.

Timpul trecea, si el isi iubea din ce in ce mai tare copilul. Nu suporta durerea. Era pus sa aleaga: ea, cea pe care o adora teribil sau el, mica lui comoara? A incercat s-o convinga, s-a rugat de ea in genunchi, incepuse sa planga. Ea parca nu-l vedea….era rece si distanta. In seara respectiva, el s-a trezit, a luat copilul si a plecat.

Dimineata a tipat si a izbucnit in lacrimi. Stia ca el avea dreptate, si ea isi iubea baietulul, la fel de mult cum isi iubea si fetita. Stia ca gresise, dar teama ca iubirea lor se sfarsea o ingheta. Stia ca el era inceputul…..el i-a fost si sfarsitul. La putin timp dupa plecarea lui, ea s-a dus intr-o noapte pe plaja si mergea agale catre mare. A intrat usor, cu frica, dar altceva nu-I mai ramasese de facut. Fara el, lumea era plina de valuri. Si s-a lasat dusa de unul dintre ele….departe in inima unei mari reci.

Casa acum era goala. Niste jucarii imprastiate in sufragerie. Patul lor era nefacut, sertarul ei era deschis.

El se intorsese. Fara copil. La putin timp dupa ce ajunsese inapoi, copilul a fost accidentat grav de o masina. Murise la doar cateva ore. El distrus, inca o iubea, si se gandea ca ea trebuie sa-l fi asteptat.

Cand a vazut casa si apoi pasii ei care duceau catre mare, si-a dat seama de ce facuse. Ucisese fara sa-si dea seama, unica lui iubire. El era vinovat de tot. Nu-I oferise siguranta aceea, i-a fost frica sa se intoarca in lumea reala si sa aiba grija de ea. In fond, el era cel care ii spusese sa ramana acolo.

S-a asezat pe pat, pe locul unde dormea ea. Ii luase o bluza si o miroasea. Parfumul ei era inca prezent. Statea chircit pe pat cu bluza in brate. Parca o auzea….ii auzea rasul, ii simtea sarutul si ii miroasea parul. Era prea trist…prea trist ca sa remarce ca ea ii daduse lui sufletul ei. El nu putea sa moara. El trebuia sa traiasca in continuare cu durerea pierderii ei pana in ziua cand n-o va mai iubi. Si atunci si-a dat seama. Copii nu puteau trai prea mult deoarece nu aveau suflet. Ea desi isi iubea copii, tot mai tare il iubea p el. Si iubirea ei pentru copii nu se manifesta, deoarece, ea nu mai avea suflet. Doar el.

Ea facuse sacrificiul suprem.

El nu putea. A iubit-o atat de mult incat si astazi el mai traieste. Si va mai trai multi ani de acum incolo, caci iubirea lui nu va muri niciodata, iar sufletul ei ii va tine companie vesnic sufletului lui.